Manastirea Suceviţa

Aşa cum vă promiteam, ne continuăm incursiunea în dulcea Bucovină şi ne oprim de data aceasta la Mănăstirea Suceviţa.
Situată la 18 km de Rădăuţi, Mănăstirea Suceviţa este ctitoria familiei Movileştilor (fraţii Gheorghe, Ieremia şi Simion) şi ultima dintre mănăstirile pictate din nordul Moldovei, ca dată a ridicării. Atestată documentar în anul 1582, arhitectura îmbină elemente de artă bizantină şi gotică, edificiul fiind considerat un testament al artei vechi moldoveneşti" (Paul Henry).
Ca să ajungi la porţile mănăstirii trebuie să parcurgi o alee asfaltată de 100 de metri, străjuită de pomi înalţi. Biserica Movileştilor este înconjurată de ziduri înalte de 6 m şi groase de aproape 3 m, fiind o adevărată mănăstire – cetate. Se spune că, pe vremuri, pentru răscumpărarea a cine ştie câtor păcate, o femeie ar fi adus în carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară pentru construcţie. Când treci dincolo de porţi, biserica răsare dintr-un tapşan cu flori, umbrit pe ici-colo de pomi scunzi. Verdele ierbii a urcat parcă pe ziduri, creând fundalul scenelor religioase.
Suceviţa deţine cel mai complex ansamblu iconografic regăsit în bisericile feudale din Moldova, fiind monumentul cu cel mai mare număr de imagini religioase din ţară. De asemenea, Mănăstirea Suceviţa este singura din grupul bisericilor cu pictură exterioară din Bucovina care îşi păstrează latura de nord. Aici este reprezentată scena "Scara virtuţilor", cea mai impresionantă prin amploarea şi contrastul dintre ordinea îngerilor şi haosul iadului. Este redată lupta dintre bine şi rău, încercarea omului de a păşi spre perfecţiune pentru a-şi redobândi chipul pierdut prin căderea în păcat. Pe pereţii celor trei abside, în şapte registre, este redată "Rugăciunea tuturor sfinţilor", temă unică în lumea creştin-ortodoxă, creaţie a şcolii de pictură din Moldova. Faţada sudică este decorată cu "Arborele lui Iesei", având la bază filosofii antici, "Acatistul Maicii Domnului", "Rugul în flăcări" şi "Acoperământul Maicii Domnului". ).
Lăsăm în urmă acest loc cu sufletul plin şi cu sentimentul că va fi greu de descris experienţa prin care am trecut. Aceste locuri pot fi cu greu descrise în cuvinte. Trebuie să mergi să le vezi, dar mai ales să le simţi…


Ionela Ghiţan

Manastirea Moldoviţa

Dacă ar fi să răspund la întrebarea: "ce locuri te–au impresionat în România?", cred că m–aş gândi imediat la timpul petrecut în dulcea Bucovină. Bucovina este un loc care te răsplăteşte la fiecare pas, în orice perioadă a anului, ,,o lume vrăjită, cum nimeni nu ar mai crede că există, pe care o poţi descoperi, pur şi simplu, la fiecare pas cu privirea."
Prima oprire: Mănăstirea Moldoviţa. Situată în comuna Vatra Moldoviţei, la aproximativ 27 km. de Câmpulung Moldovenesc, este una din vechile aşezări călugăreşti, cu un important şi glorios trecut istoric, străjuitoare de veacuri la hotarul Moldovei de nord. Cronicile spun că, anterior ridicării mănăstirii, Domnitorul Alexandru cel Bun a înălţat o biserică din piatră cu hramul Buna Vestire, în jurul căreia s-a dezvoltat aşezarea călugărescă cunoscută sub numele de Mănăstirea Moldoviţa. Din cauza unor ploi puternice, în sec.XVI aşezământul lui Alexandru cel Bun s-a prăbuşit, rămânând doar câteva ruine, ce pot fi privite şi astăzi. În anul 1532, voievodul Petru Rareş construieşte actuala biserică, închinând-o aceluiaşi hram "Buna Vestire". În aceeaşi epocă, domnul împrejmuieşte biserica cu ziduri şi turnuri de apărare, dându-i aspectul unei mici fortăreţe, dar acest lucru nu-i răpeşte din farmecul cu care este înzestrată.
Pictura Moldoviţei, realizată la cinci ani după ridicarea bisericii, reprezintă un excepţional document artistic al epocii în care a domnit Petru Rareş. Tendinţa de umanizare a figurilor divine, prezenţa simţămintelor profund omeneşti în multe dintre scenele ciclului evanghelic, sunt trăsături proprii minunatelor fresce care şi-au păstrat nealterate prospeţimea şi strălucirea culorilor. Culoarea specifică Mănăstirii Moldoviţa este galbenul.
Deşi zilnic se perindă sute, chiar mii de oameni, maicile care vieţuiesc în mănăstire îşi fac simţită prezenţa la modul cel mai discret cu putinţă. Au comportamentul şi chipul monahului de la munte, tăcut, cu capul plecat a smerenie şi ochii îndreptaţi spre pământ. Privindu-le, îţi regăseşti parcă acea stare de linişte interioară în căutarea căreia ai plecat.
Aşadar, pentru toţi cei care îşi caută drumul cel bun, o destinaţie de atins, măcar o dată în viaţă.

Ionela Ghiţan